“Pune, Doamne, strajă gurii mele!”

Graiul articulat, minunata însuşire a omului, menită să mijlocească realizarea şi întărirea comuniunii între oameni, când e rău folosită, poate deveni o sursă otravită de nenumărate şi grele păcate.
Ştim că binele şi răul se pot săvârşi în trei feluri: cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Dintre acestea trei, cel la mai îndemâna omului şi mai frecvent – după păcatul cu gândul - este săvârşirea răului prin cuvinte. Aşa încât, nu tebuie să surprindă pe nimeni constatarea că două – treimi din păcate sunt făcute cu vorba. Aceasta în ce priveşte cantitatea. Cât despre gravitate, nu-i deloc exagerat să spunem că mai mulţi oameni au pierit din pricina limbii neinfrânate decât de sabie.
De aceea Sf. Ap. Petru spune:"Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune, să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug"(I Petru 3. 10)."Toată pasărea pe limba ei piere" este un proverb românesc în care se arată cât de primejdioasă este o limbă nestrunită chiar pentru stăpânul ei. Alt proverb :"vorbirea este de argint, iar tăcerea este de aur" vrea să marcheze supeoritatea tăcerii, care poate fi adesea nu numai un adăpost mai sigur, dar chiar şi mai elocvent decât vorbirea fără destul conţinut.
La adăpostul tăcerii, slăbiciunile si metehnele pot trece neobservate şi persoana evită astfel multe neplăceri. Latinii au cristalizat acest adevăr prin zicala:"Dacă tăceai, filosof rămâneai".
Dar gravitatea păcatelor cu vorba stă cu deosebire în urmările lor sociale. Căci dacă păcatele săvârşite în forul intern, au un răsunet social redus, dacă nu chiar nul, cele săvârşite cu vorba vatămă totdeauna pe semeni. Ficţiunea şi caracterul eminamente social al graiului explică suficient nocivitatea socială a acestui soi de păcat.
Limba este un organ, care, condus de o inima veninoasă poate ucide pe alţi şi pe cel ce o face vehicul al veninului său. Aceasta ucidere nu poate fi nu numai morală, dar chiar fizică. Afirmaţia că mai mulţi au murit din cauza unei limbi nestrunite decât de sabie trebuie interpretată literar şi la propriu. Supărarea pricinuită de o insultă, de o batjocură, de defăimare poate tulbura atât de mult un organism, încât îi dereglează circulaţia ducând uneori la infarct, stop catdiac cu efecte mortale. Ceea ce inseamna că este un atentat brutal la sănătatea celui lovit care reacţionează, după caz, şi după constituţie, totdeauna în mod negativ şi dăunător.
Sf. Ap. Iacob scrie mult despre păcatele limbii ne înfrânate:"Dacă cineva nu greşeşte în cuvânt- spune el- acela este bărbat desăvârşit, în stare să se înfrâneze în întregime"(Iacob 3,2). Prin aceasta el arată cât de greu se poate înfrâna limba. El aseamănă limba cu o cârmă foarte mică prin care corăbiile sunt purtate încotro vrea cârmaciul( Iacob 3,4). O aseamănă cu un foc care aprinde un codru, cu o lume a fărădelegii care spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii în flăcările iadului ( Iacob 3,6).
E un rău fără astâmpăr, pe care nici un om nu-l poate domoli, plin de venin şi aducător de moarte(Iacob 3,8)
Împotriva celor care micşorează gravitatea păcatului cu vorba Sf. Ap. Iacov spune:"Dacă cineva socoteşte că este cucernic, dar nu-şi ţine limba in frâu ... cucernicia acestuia este zadarnică"(Iacob 1,26)
El se mira:"cu ea (limba) binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl şi cu ea blestemăm pe semeni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea si blestemul. Nu trebuie fraţii mei să fie aşa. Oare izvorul aruncă din aceeaşi vana şi apă dulce si apă amară? Nu cumva poate smochinul, fraţilor, să facă măsline, sau viţa de vie să facă smochine. Tot aşa izvorul sărat nu poate să dea apa dulce... unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduiala si orice lucru rău."(Iacob 3,9-12 si 16).
Putem evita păcatele cu vorba, dacă izbutim să ne înfrânăm limba prin tăcere "Cine îşi păzeşte gura îşi păzeşte sufletul; cel ce deschide prea tare buzele o face spre pierirea lui"(Prov. 13,3).
Când vorbim, să nu dăm drumul cuvintelor ce ne vin la întâmplare sub presiunea unei impulsii oarbe, a unei emoţii sau a unei patimi, ci să ne obişnuim a alege cuvintele, aşa cum ne alegem alimentele. Trebuie să fim atât de prudenţi când deschidem gura ca atunci când ne deschidem punga. Să fim grabnici să ascultăm, zăbavnici să vorbim după îndemnul Sf. Ap. Iacob(1,19).
Limba este ca un bisturiu pe care trebuie să îl mânuim cu mare dibăcie şi luare aminte. Trebuie să cumpănim bine vorba, să chibzuim bine înainte de a vorbi, căci vorba o dată rostită, nu mai poate fi întoarsă înapoi după cum nu mai putem reţine o piatră, o săgeată, un glonţ după ce l-am aruncat. Nu mai putem stăpâni, nici controla efectele unei vorbe vorbite.
Urmarea pe care o poate avea vorba noastră asupra semenilor, variază după intenţia cu care am lasat-o. Astfel o vorbă poate fi călăuzitoare pe calea cea bună, ziditoare, salvatoare sau dimpotriva, poate fi pierzătoare şi ucigaşă "In puterea limbii voastre stă viaţa şi moartea"(Prov. 18,21)
Dată fiind gravitatea urmărilor pe care le poate avea cuvântul nostru asupra aproapelui, Mântuitorul ne avertizează:" Vă spun vouă că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii".(Matei 12,38).” Nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Cel ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea şi judecă legea; iar dacă judeci legea nu eşti împlinitor al legii, ci judecător. Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine eşti, care judeci pe aproapele?(Iacob 4, 11-12).
Datoria noastră nu se mărgineşte numai la înfrânarea gurii proprii, ferindu-ne de a păcătui pe cale verbală, dar trebuie să contribuim şi la evitarea sau micşorarea păcatelor cu vorba, săvârşite de alti, intervenind când aproapele este atacat, scuzându-l sau apărându-l. Acesta este sensul indemnului lui Solomon:"Deschide gura ta pentru cel mut şi pentru pricina tuturor părăsiţilor."(Prov. 31,8).
Dacă aproapele este vorbit de rău în prezenţa noastră, suntem datori să contribuim la atenuarea asprimii cu care este predicat, arătând fie că aproapele nu a avut intenţia de a face rău, fie că a fost supus la ispite prea mari, pe care nu le-a putut birui din pricina slăbiciunii inerente firii omeneşti.
Faţă de cei ce bârfesc să ne arătăm mâhniţi spre ai determina să înceteze cu aceste îndeletniciri sau să căutăm să schimbăm subiectul convorbirii, căci, tolerându-i, ne facem complici la păcatele ascultate.
Un alt păcat de care trebuie să ne ferim este al bârfelii. Nu trebuie să repetam niciodată faţă de nimeni, vorbirea de rău auzită: să nu purtăm vorbele de la unul la altul. Astfel oricât ne-am ascunde vina, nu scăpăm de răspundere. Câtă vreme noi, vorbim de rău pe aproapele, lucrăm cu sânge rece şi cu laşitate la uciderea aproapelui lovit mişeleşte.
Experienţele ne învaţă să ne cumpănim bine cuvintele pe care le rostim la aprecierea semenilor nostri. Omul este din fire foarte sensibil. Un singur cuvânt neplăcut e de ajuns adesea să-l pierzi definitiv pe prieten. Rana produsă de vorbele noastre nesocotite nu se vindecă uneori toată viaţa. În acelaşi timp, ne-am atrage din partea celui lezat o ripostă neplăcută, adesea exagerată, care poate îmbrăca forme variate şi neprevăzute, inclusiv sancţiunile pe care le-am putea suferii din partea noastră scăpăm înjurături, blesteme sau alte vorbe jignitoare, care rănesc grav inima aproapelui.

Prima noastră grijă este a ne înfrâna gura cu deosebire când suntem tulburaţi de un necaz, de o suparare, când suntem mâniaţi pe drept sau nedrept, pentru că, sub presiunea acestor stări de criza să le adresăm, înfingându-l şi pe el în păcatul răzbunării.
In al doilea rând trebuie să ne dezbrăcăm de prostul obicei atât de răspândit, de a ne desfăta, rostind sau ascultând glume necuviincioase, vorbe cu două înţelesuri, care sugerează sau ademenesc la păcat.
În fine să fie, departe de noi păcatul bârfirii, al insultei, al calomniei, al certurilor şi al altora asemenea, care înveninează inimile, tulbură spiritele şi învrăjbesc pe oameni.
Să ne rugăm cu psalmistul:"Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele!"(Ps. 140,3). Gura noastră să fie gata de a rosti numai cuvântul de rugăciune, de învăţătură, de îndreptare cu blândeţe, de întărire şi mângâiere care ies numai dintr-o inima în care arde focul dragostei faţă de Dumnezeu şi de aproapele.