manastiri din sfantul munte athos

Sfantul Munte este o peninsula cu lungimea de 60 km o latime ce variaza intre 8-12 km , aria totala fiind de 360 Km patrati. Muntele Athos, sau Athon, după niste vechi traditiuni întunecate ar veni de la Athos, un supranume ce da zeului Joe (Jupiter) care avea un templu pe unul din vârfurile Muntelui.
Printre celelalte temple de pe Athos, pe unul din vârfurile cele mai înalte, era zidit templul zeului Apolon, care întrecea pe toate ca mărime, înăltime si artă.
In zilele senine, Idolul se vedea dela Constantinopol si era adorat cu însufletire. In timpurile vechi Athosul era tot atât de renumit ca si Olimpul, faimosul munte, pe înăltimea căruia sălăsluiau zeii mitologiei antice.
De la poalele Athosului si până la cele ale Olimpului se întinde ca o pânză albastră, frumoasa mare Egee, semănată cu o multime de insule, a căror legende sunt cunoscute de toate popoarele. Athonul însusi, nu de putine ori a slujit de sălas zeilor din Olimp.
O legendă spune, că vreme îndelungată a petrecut aici si Junona.
Muntele Athos, pe atunci era locuit de păgâni. Deasupra lui se aflau 5 cetăti: Dion, Olofiscus, Acroaton, Zissus si Cleone. Locuitorii acestor cetăti ca si cei de prin insulele din apropiere, au adus multe jertfe sângeroase zeitătilor de pe munte, si în special lui Apolon cel de pe vârful Athonului.
Lumea dornică să cunoască viitorul venea de prin toate părtile, spre a-l consulta si toti primeau de la dânsul răspunsuri potrivite, dar fireste mincinoase, ca toate răspunsurile oracolelor păgâne.
După poemele lui Homer, pe lângă Atbon, ar fi trecut flota viteazului între viteji, Achile, fiul lui Pele, regele Tesaliei, când împreună cu Agamenon, si înteleptul Ulise, au pornit război împotriva Troiei,o faimoasa cetate ale cărei ruine se văd si astăzi, pe coastele Asiei Mici. Crestinarea Athosului. Păgânii care locuiau Sf. Munte, după o veche traditiune bisericească au primit crestinismul din vremile cele dintâi ale erei crestine, în niste conditiuni cu totul exceptionale,
Se stie că, după înăltarea Mântuitorului la cer si pogorârea Sf. Duh asupra celor 12 Apostoli, printre care erau si sfintele femei mironosite, în frunte cu Sf. Fecioară Maria, urmând poruncii Mântuitorului: „Mergând învătati toate neamurile... si propovăduiti evanghelia la toată zidirea", Sf. apostoli au tras la sorti, care încotro să meargă la propovăduire.
In chipul acesta, s-au orânduit toti, fiecare în câte o parte a lumii. Cât despre Maica Domnului, singur Dumnezeu, după a Sa pronie, i-a rânduit mai înainte soarta, trimitând pe arhanghelul Gavriil, care i-a vestit, ca să meargă la muntele Athos, unde sunt cele mai multe Temple păgâne.
Aceasta s-a îndeplinit întocmai, în următoarele împrejurări: In insula Cipru, fusese rânduit episcop, Lazăr, cel înviat a 4-a zi din morti; hirotonit de către apostolul Varnava, ucenicul Sf. Ap. Pavel.
După un timp, oarecare, Lazăr a fost cuprins de un dor nespus, de a mai vedea, odată înainte de a-si da obstescul sfârsit pe prea Sf. Fecioară; dar stiind bine, că el nu se mai putea duce la Ierusalim, din cauza jidovilor, care-l urmăreau, ca să-l ucidă, a scris o epistolă Maicii Domnului, prin care o ruga, cu multă stăruintă si cu adâncă smerenie, ca să vină ea la Cipru, spre a-I împărtăsi blagoslovirea Fiului si Dumnezeului.
Maica Domnului, primind scrisoarea aceasta duioasă, a răspuns Sf. Lazăr, că-i va îndeplini dorinta, numai să-i trimită o corabie în portul Iaffa, ca să o ia. Primind acest răspuns, Sf. Lazăr s-a umplut de o bucurie nespusă si a trimis îndată corabia la port. Maica Domnului o astepta. S-a suit în corabie, însotită fiind de apostolul Ioan feciorelnicul -în grija căruia o lăsase Mântuitorul - si de alti doi apostoli si s-au îndreptat cu corabia, spre insula Cipru.
Vântul însă fiind împotrivă, - după dunmnezeiasca rânduială de sus - se pomeneste după câtăva vreme de călătorie, la limanul lui Climent, din muntele Athos, în dreptul Mânăstirii Ivirilor de azi.
Când s-a apropiat corabia de tărm, s-a întâmplat o minune! Toti idolii din munte au căzut cu fetele la pământ, sfărâmându-se în mii de bucăti; iar idolul Apolon, cel din vârful Athonului răcnind groaznic, fără orânduială, ca niciodată, a strigat; Iesiti noroadelor bărbati si femei, tineri si bătrâni si alergati în grabă, la limanul lui Climent, ca să întâmpinati pe Maica Marelui Impărat si adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos! Si zicând aceste cuvinte, îndată idolul a căzut de pe vârful muntelui, împreună cu diavolul care locuia întrâ-nsul, sfărâmând coama întreagă a muntelui si prăbusindu-se în adâncurile mării.
Norodul, auzind aceasta, s-a înspăimântat foarte si adunându-se la un loc cu mic cu mare s-au pogorât în grabă la limanul lui Climent, unde au întâmpinat pe prea Sf. Născătoare de Dumnezeu si Sf. apostoli care era cu dânsa. Fiind ea pe bordul corabiei, i-au adus cuviincioasa cinstire si căzând i s-au închinat, zicând:"O prea sfântă stăpână, Maică pururea fecioară! Spune-ne luminat cum ai născut pe cel neîncăput?
Cum ai hrănit cu lapte din sânul Tău pe cel ca hrăneste toată făptuirea si cum ai tinut în Sf. Tale brate pe cel ce tine în brate toată zidirea? " Atunci Maica Domnului, cea cu dar dăruită, deschizând gura a dezvăluit norodului aceluia înselat de idoli toate tainele Fiului Său, învătându-i să creadă si să se boteze în numele Lui.
Si asa a crezut tot norodul si s-a botezat de la mic la mare, aducând multumire Maicii Prea Curate.
Maica Domnului le-a mai spus următoarele cuvinte: O fii luminati, ascultati. Acest loc a fost sortit mie de către Fiul si Dumnezeul meu. Voi însă, nu veti mai rămâne mult aici, pentru că pe muntele acesta voi trimite bărbati din toată lumea, ca să vietuiască în curătie, după chipul îngerilor.
După aceasta, maica cea prea curată s-a suit în corabie, împreună cu cei doi ucenici care o însoteau, si dând ultimele povete norodului, binecuvântându-l, a plecat spre insula Cipru.
Sf. Lazăr, după multă asteptare, zărind corabia apropiindu-se, mult s-a înveselit, vărsând lacrimi de bucurie. Si sosind corabia, Maica Domnului a povestit Sf. Lazăr cum a fost rânduită să meargă la muntele Athos, unde a adus pe tot norodul la credinta cea adevărată.
Sf. Lazăr s-a bucurat mult, si luând blagostovenia cea mult dorită, corabia cu Maica Domnului s-a îndepărtat de la tărm, pornind spre Iaffa si apoi spre Ierusalim. Nu se stie sigur când au venit primii monahi pe muntele Athos. Se bănuieste însă că ar fi venit chiar din timpul Sf. Apostol si Evanghelist Ioan (101 după Hr.), care însotise pe Sf. Fecioară în călătoria Sa spre Athos.
Această versiune voieste să ne spună că, chiar din timpurile vechi ale erei crestine, au debarcat aici sihastri din Asia mică, poate si din Efes, patria Sf. Evanghelist Ioan, unde viata singuratică, contemplativă, începuse a se manifesta de timpuriu.
Desigur însă, că viata călugărească de aici a luat fiintă mai întâi sub forma de sihăstrii si de schituri. Pe vremea împăratului Teodosie I (+395) si a sotiei sale Pulheria, existau câteva Mânăstiri, care însă au fost pustiite de barbarii năvălitori. Către sfârsitul secolului al VIII-lea, venind de la Roma, Petru Athonitul, din porunca Maicii Domnului, care i s-a aratat în vis, a găsit muntele pustiu. De aceea a trebuit să-si caute adăpost într-o pesteră întunecoasă, plină de târâtoare otrăvitoare, pe care numai cu rugăciunea le-a alungat. Hrana sa, la început, a fost din ierburi care cresteau în preajma pesterii, iar mai în urmă s-a învrednicit de hrană cerească pe care i-o aducea îngerul Slavei, o dată la patruzeci de zile.
In a doua jumătate a sec. IX (867) vine si se asează la Athos, pustnicul Ioan Colibasul vestit prin sfintenia vietii sale. Pilda lui fu urmată de altii, asa că în scurt timp înăltimile muntelui au fost populate cu sihastrii si monahii, râvnitori după viata îngerească, post si rugăciune de zi si de noapte, în linistea profundă a muntelui.
Vasile Macedon, împăratul bizantului (867-886) ascultând rugămintea sihastrului Ioan Colibasul, îi dărui lui si urmasilor săi acest munte, care de acum înainte începe a se numi Sf. MUNTE. Privilegiul acesta al lui Vasile Macedon, îl întări si împăratul Leon Înteleptul. Pe lângă sihastrii, mai veniră apoi si chinovitii, care începură să zidească mânăstiri.
Ca organizator al Sf. munte este considerat Atanasie din Trapezunda, care împreună cu alti râvnitori de viată monahicească, întemeie marea mânăstire Lavra, pe la anul 963.
Pentru viata sa, plină de evlavie si cuviosie, Atanasie, ca si Petru Athonitul, este trecut în rândul Sfintilor.
Prin secolul. al X-lea, viata monahală ajunge la mare cinste. Patriarhi, arhierei, preoti, diaconi se retrag la mânăstirile Aghiorite si intră în rândurile monahilor. Lor le urmează împărati, printi si boieri, care, convinsi de nimicnicia vietii acesteia, se retrag din lumea desfătărilor, trăind în singurătatea muntelui sfânt, si ducând cu dânsii averi si odoare scumpe.
Faima despre sfintenia vietii în Sf. Munte, s-a răspândit în toată lumea. Principii tuturor popoarelor ortodoxe: Iberi, Rusi, Sârbi, Bulgari si mai ales Românii, dăruiesc averi considerabile pentru zidirea si împodobirea mânăstirilor din Sf. Munte.
0 chestie care merită să fie cercetată este si interzicerea intrării femeilor, sau femelelor în genere, în Sf. Munte. După o veche traditie, păstrată prin viu grai, se povesteste că, Plagudia, sotia împâratului Teodosie cel mare trecând cu corabia de la Roma spre Constantinopol, s-a abătut si pe la muntele Athos spre a vedea mânăstirea Vatoped zidită de către sotul său.
Primită în port de către monahii a mers până în tinda Bisericii, unde este până astăzi Icoana Maicii Domnului numită vie. Aici auzi o voce tunătoare: "Opreste-te si întoarce-te înapoi căci eu sunt împărăteasa muntelui acestuia. Pentru ce ai venit să tulburi linistea supusilor mei ? Să stiti că de azi înainte, nici o femeie nu va mai călca pământul sfânt al acestui munte".
Auzind aceste cuvinte, împărăteasa Plagudia căzută cu fata la pământ, pocăindu-se de îndrăzneala ce a avut, dărui mânăstirii odoare scumpe după care a plecat la Constantinopol.
De atunci si până azi, nici o femeie n-a mai intrat în republica monahilor a Sf. munte Athos.
Prin sec, XI-lea, Athosul îsi pierde caracterul de asezământ împărătesc, curat Bizantin. Atunci Rusii întemeiază aici mânănstirea lor Sf. Pantelimon, numită Rusicu, cu slujbă rusească de pe cărti Slavonesti, pomenite încă pe la 1143.
In curând se înfiintează si mânăstirea Sârbească Chilandarul, o frumoasă mânăstire bulgărească si un frumos schit românesc: Prodromul.
In timpul imperiului Latin, întemeiat de cruciati în anul 1204, monahii Sf. munte Athos au înscris cea mai glorioasă pagină a istoriei lor, luptând si mărturisind, în ciuda tuturor prigoanelor catolice, credinta drept măritoare de răsărit. Martiriul, mucenicia si moartea, nu i-au putut clinti de pe temeliile credintei ortodoxe.
De atunci si până azi, Sf. munte Athos a fost cheagul ortodoxiei de pretutindeni si centrul prin excelentă al monahismului ortodox.

“Pune, Doamne, strajă gurii mele!”

Graiul articulat, minunata însuşire a omului, menită să mijlocească realizarea şi întărirea comuniunii între oameni, când e rău folosită, poate deveni o sursă otravită de nenumărate şi grele păcate.
Ştim că binele şi răul se pot săvârşi în trei feluri: cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Dintre acestea trei, cel la mai îndemâna omului şi mai frecvent – după păcatul cu gândul - este săvârşirea răului prin cuvinte. Aşa încât, nu tebuie să surprindă pe nimeni constatarea că două – treimi din păcate sunt făcute cu vorba. Aceasta în ce priveşte cantitatea. Cât despre gravitate, nu-i deloc exagerat să spunem că mai mulţi oameni au pierit din pricina limbii neinfrânate decât de sabie.
De aceea Sf. Ap. Petru spune:"Cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune, să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug"(I Petru 3. 10)."Toată pasărea pe limba ei piere" este un proverb românesc în care se arată cât de primejdioasă este o limbă nestrunită chiar pentru stăpânul ei. Alt proverb :"vorbirea este de argint, iar tăcerea este de aur" vrea să marcheze supeoritatea tăcerii, care poate fi adesea nu numai un adăpost mai sigur, dar chiar şi mai elocvent decât vorbirea fără destul conţinut.
La adăpostul tăcerii, slăbiciunile si metehnele pot trece neobservate şi persoana evită astfel multe neplăceri. Latinii au cristalizat acest adevăr prin zicala:"Dacă tăceai, filosof rămâneai".
Dar gravitatea păcatelor cu vorba stă cu deosebire în urmările lor sociale. Căci dacă păcatele săvârşite în forul intern, au un răsunet social redus, dacă nu chiar nul, cele săvârşite cu vorba vatămă totdeauna pe semeni. Ficţiunea şi caracterul eminamente social al graiului explică suficient nocivitatea socială a acestui soi de păcat.
Limba este un organ, care, condus de o inima veninoasă poate ucide pe alţi şi pe cel ce o face vehicul al veninului său. Aceasta ucidere nu poate fi nu numai morală, dar chiar fizică. Afirmaţia că mai mulţi au murit din cauza unei limbi nestrunite decât de sabie trebuie interpretată literar şi la propriu. Supărarea pricinuită de o insultă, de o batjocură, de defăimare poate tulbura atât de mult un organism, încât îi dereglează circulaţia ducând uneori la infarct, stop catdiac cu efecte mortale. Ceea ce inseamna că este un atentat brutal la sănătatea celui lovit care reacţionează, după caz, şi după constituţie, totdeauna în mod negativ şi dăunător.
Sf. Ap. Iacob scrie mult despre păcatele limbii ne înfrânate:"Dacă cineva nu greşeşte în cuvânt- spune el- acela este bărbat desăvârşit, în stare să se înfrâneze în întregime"(Iacob 3,2). Prin aceasta el arată cât de greu se poate înfrâna limba. El aseamănă limba cu o cârmă foarte mică prin care corăbiile sunt purtate încotro vrea cârmaciul( Iacob 3,4). O aseamănă cu un foc care aprinde un codru, cu o lume a fărădelegii care spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii în flăcările iadului ( Iacob 3,6).
E un rău fără astâmpăr, pe care nici un om nu-l poate domoli, plin de venin şi aducător de moarte(Iacob 3,8)
Împotriva celor care micşorează gravitatea păcatului cu vorba Sf. Ap. Iacov spune:"Dacă cineva socoteşte că este cucernic, dar nu-şi ţine limba in frâu ... cucernicia acestuia este zadarnică"(Iacob 1,26)
El se mira:"cu ea (limba) binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl şi cu ea blestemăm pe semeni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea si blestemul. Nu trebuie fraţii mei să fie aşa. Oare izvorul aruncă din aceeaşi vana şi apă dulce si apă amară? Nu cumva poate smochinul, fraţilor, să facă măsline, sau viţa de vie să facă smochine. Tot aşa izvorul sărat nu poate să dea apa dulce... unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduiala si orice lucru rău."(Iacob 3,9-12 si 16).
Putem evita păcatele cu vorba, dacă izbutim să ne înfrânăm limba prin tăcere "Cine îşi păzeşte gura îşi păzeşte sufletul; cel ce deschide prea tare buzele o face spre pierirea lui"(Prov. 13,3).
Când vorbim, să nu dăm drumul cuvintelor ce ne vin la întâmplare sub presiunea unei impulsii oarbe, a unei emoţii sau a unei patimi, ci să ne obişnuim a alege cuvintele, aşa cum ne alegem alimentele. Trebuie să fim atât de prudenţi când deschidem gura ca atunci când ne deschidem punga. Să fim grabnici să ascultăm, zăbavnici să vorbim după îndemnul Sf. Ap. Iacob(1,19).
Limba este ca un bisturiu pe care trebuie să îl mânuim cu mare dibăcie şi luare aminte. Trebuie să cumpănim bine vorba, să chibzuim bine înainte de a vorbi, căci vorba o dată rostită, nu mai poate fi întoarsă înapoi după cum nu mai putem reţine o piatră, o săgeată, un glonţ după ce l-am aruncat. Nu mai putem stăpâni, nici controla efectele unei vorbe vorbite.
Urmarea pe care o poate avea vorba noastră asupra semenilor, variază după intenţia cu care am lasat-o. Astfel o vorbă poate fi călăuzitoare pe calea cea bună, ziditoare, salvatoare sau dimpotriva, poate fi pierzătoare şi ucigaşă "In puterea limbii voastre stă viaţa şi moartea"(Prov. 18,21)
Dată fiind gravitatea urmărilor pe care le poate avea cuvântul nostru asupra aproapelui, Mântuitorul ne avertizează:" Vă spun vouă că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii".(Matei 12,38).” Nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Cel ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea şi judecă legea; iar dacă judeci legea nu eşti împlinitor al legii, ci judecător. Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine eşti, care judeci pe aproapele?(Iacob 4, 11-12).
Datoria noastră nu se mărgineşte numai la înfrânarea gurii proprii, ferindu-ne de a păcătui pe cale verbală, dar trebuie să contribuim şi la evitarea sau micşorarea păcatelor cu vorba, săvârşite de alti, intervenind când aproapele este atacat, scuzându-l sau apărându-l. Acesta este sensul indemnului lui Solomon:"Deschide gura ta pentru cel mut şi pentru pricina tuturor părăsiţilor."(Prov. 31,8).
Dacă aproapele este vorbit de rău în prezenţa noastră, suntem datori să contribuim la atenuarea asprimii cu care este predicat, arătând fie că aproapele nu a avut intenţia de a face rău, fie că a fost supus la ispite prea mari, pe care nu le-a putut birui din pricina slăbiciunii inerente firii omeneşti.
Faţă de cei ce bârfesc să ne arătăm mâhniţi spre ai determina să înceteze cu aceste îndeletniciri sau să căutăm să schimbăm subiectul convorbirii, căci, tolerându-i, ne facem complici la păcatele ascultate.
Un alt păcat de care trebuie să ne ferim este al bârfelii. Nu trebuie să repetam niciodată faţă de nimeni, vorbirea de rău auzită: să nu purtăm vorbele de la unul la altul. Astfel oricât ne-am ascunde vina, nu scăpăm de răspundere. Câtă vreme noi, vorbim de rău pe aproapele, lucrăm cu sânge rece şi cu laşitate la uciderea aproapelui lovit mişeleşte.
Experienţele ne învaţă să ne cumpănim bine cuvintele pe care le rostim la aprecierea semenilor nostri. Omul este din fire foarte sensibil. Un singur cuvânt neplăcut e de ajuns adesea să-l pierzi definitiv pe prieten. Rana produsă de vorbele noastre nesocotite nu se vindecă uneori toată viaţa. În acelaşi timp, ne-am atrage din partea celui lezat o ripostă neplăcută, adesea exagerată, care poate îmbrăca forme variate şi neprevăzute, inclusiv sancţiunile pe care le-am putea suferii din partea noastră scăpăm înjurături, blesteme sau alte vorbe jignitoare, care rănesc grav inima aproapelui.

Prima noastră grijă este a ne înfrâna gura cu deosebire când suntem tulburaţi de un necaz, de o suparare, când suntem mâniaţi pe drept sau nedrept, pentru că, sub presiunea acestor stări de criza să le adresăm, înfingându-l şi pe el în păcatul răzbunării.
In al doilea rând trebuie să ne dezbrăcăm de prostul obicei atât de răspândit, de a ne desfăta, rostind sau ascultând glume necuviincioase, vorbe cu două înţelesuri, care sugerează sau ademenesc la păcat.
În fine să fie, departe de noi păcatul bârfirii, al insultei, al calomniei, al certurilor şi al altora asemenea, care înveninează inimile, tulbură spiritele şi învrăjbesc pe oameni.
Să ne rugăm cu psalmistul:"Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele!"(Ps. 140,3). Gura noastră să fie gata de a rosti numai cuvântul de rugăciune, de învăţătură, de îndreptare cu blândeţe, de întărire şi mângâiere care ies numai dintr-o inima în care arde focul dragostei faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Sfaturi de la Sfânta Mânăstire Frăsinei

Crede, într-un singur Dumnezeu, Preamărit şi închinat în Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Mai înainte de toate, de Dumnezeu teme-te şi pe Dânsul slăveşte-L cu toată inima ta, ca şi El să te slăvească pe tine împreună cu sfinţii Lui.
Caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte ţi se vor adăuga ţie.
Fii credincios lui Dumnezeu şi Bisericii Sale Ortodoxe şi ca fiu al ei, păzeşte-i poruncile. Precum în timpul lui Noe au scăpat de potop numai cei ce se aflau în Corabie aşa şi acum, nu te poţi mântui în afara Bisericii Ortodoxe.
Scopul vieţii este mântuirea sufletească,căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi va pierde sufletul său.
Scurta rugăciune de mai jos este cel mai preţios dar al lui Dumnezeu dat omului: ”Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul”; ”Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte-mă pe mine păcătosul”. Spune frate cu buzele şi cu inima neîncetat aceste cuvinte mântuitoare, deoarece luminează mintea, linişteşte inima, ard păcatele, biciuiesc şi izgonesc pe draci. Cu numele lui Iisus biciuieşte vrăjmaşii căci nu este armă mai puternică în cer şi pe pământ.
Duminica şi sărbătorile lasă lucru şi du-te la biserică spre a înălţa lui Dumnezeu rugăciuni de laudă, de cerere şi de mulţumire, păzindu-te să nu necinsteşti aceste zile prin fapte netrebnice.
Acasă să nu leneveşti, ci în faţa icoanei cu candela aprinsă roagă-te lui Dumnezeu cu smerenie şi credinţă, dimineaţa şi seara, înainte şi după masă, la începutul şi la sfârşitul lucrului.
Orice lucru să-l începi cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi să-l termini mulţuminând Lui.
Sfintei Cruci a lui Hristos închină-te cu smerenie şi sărută cu credinţă şi dragoste pentru că pe ea răstignindu-se Domnul a săvârşit mântuirea a toată lumea.
Icoanei Mântuitorului Hristos, icoanei Preacuratei Lui Maici şi icoanelor sfinţilor Lui, dă-le cinstea cuvenită cu tot respectul şi privind la dânsele înalţă-te cu mintea şi cu simţirile către aceia pe care ele îi închipuiesc.
Respectă nunta ca legătură sfântă şi în căsnicie du o viaţă cinstită, curată plină de iubire şi credincioşie. Fereşte-te de avort prin care poţi ucide un suflet, care prin a sa trăire (viaţă) ţi-ar putea mântui tot neamul.
Creşte copii în dragostea de Dumnezeu şi-i pregăteşte pe ei pentru a moşteni fericirea cea veşnică că vei răspunde de ei la Înfricoşata Judecată.
Iubeşte şi cinsteşte pe părinţii tăi ca-ţi va fi ţie bine în viaţă şi vei trăi mulţi ani pe pământ.
Ţine cele 4 posturi din an şi zilele de miercuri şi vineri cu excepţia celor de harţi prevăzute în calendar.
Dimineaţa pe nemâncate ia Sfânta Anafură, agheazmă şi unge-te cu ulei sfinţit prin care primim binecuvântarea lui Dumnezeu şi harul Preasfântului Duh.
Cel puţin o dată pe an să faci sfeştanie în casă şi în fiecare luna stropeşte cu agheazmă casa şi gospodăria. Când eşti bolnav cheamă preoţii Bisericii pentru Sfântul Maslu.
Străduieşte-te să ai un pomelnic permanent cu vii şi cu morţii la o biserică sau o mănăstire. Rugăciunile înalţă-le la cer pentru cei ce au adormit în credinţă, sunt folositoare, deşi ei nu sunt cu tine, sunt vii înaintea lui Dumnezeu.
Fugi de lux şi desfrânare, băutură şi lene, mama tuturor relelor. La lucru străin nu întinde măna.
Fereşte-te de citirea cărţilor eretice şi de a purta discuţii cu sectarii. Vorbele rele strică obiceiurile bune.
Să te împotriveşti cu toată tăria marilor păcate ce bântuie lumea: necredinţa, vrăjitoria, desfrânarea, avortul, sinuciderea treptată prin droguri, tutun, alcool, cafea şi să te străduieşti să-ţi sfinţeşti viaţa.
Nimănui nu-i dori răul, iar binele ce ţi s-a făcut nu-l uita. Fii cu toată lumea pe pace.
Zilnic împodobeşte-ţi sufletul cu fapte bune creştineşti: smerenie, bunătate, blândeţe, milostenie, dragoste... ce apropie pe om de chipul şi asemănarea cu Dumnezeu adică nemuritor cu sufletul şi plin de dragoste faţă de aproapele.
Milostenia n-a sărăcit niciodată pe nimeni, dar beţia şi desfrânarea da.
Arătând lui Dumnezeu căinţă pentru păcatele tale, mărturiseşte-le înaintea preotului duhovnic şi cu binecuvântarea lui măcar în cele 4 posturi din an, să te învredniceşti de marea fericire de a te împărtăşi cu Preacuratul-Preasfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos spre iertarea păcatelor şi fericirea veşnică.
Împlineşte canonul dat de duhovnic la spovedanie.
Osebeşte din masa ta o părticică pentru sufletul tău şi dă-o de pomană, spre păstrare săracilor şi o vei primi înapoi când te vei înfăţişa la judecata Domnului.
Dumnezeu a făgăduit iertare păcătoşilor care se pocăiesc dar nu în ziua de mâine.
Crede că Domnul nostru Iisus Hristos care s-a înălţat la cer că va veni să judece vii şi morţii şi va răsplăti fiecăruia după credinţa şi faptele sale, după care va începe pentru unii o viaţă fericită, veşnică iar pentru alţii chinuri veşnice.
Munceşte ca şi când n-ai muri niciodată dar îngrijeşte-te de suflet ca şi cum ai muri mâine.